Veșnic În Poezie ❣️

Când pe lungul drum al vieții, trupul meu n-o să mai fie
Ca și roua dimineții plânge-va o poezie,
Când n-o să mai simt fiorul ,vântului care adie
Plânge-va să-mi poarte dorul, neștiut, o poezie!
Când n-o să mai am puterea, de-a vorbi și de a scrie
Îmi va răspândi durerea, lăcrimând o poezie,
Când am să mă pierd de lume, pentru tainică vecie
Tot ce am de zis va spune, cu tristețe o poezie!
Când vor fi trecute vremuri, vremea mea fiind târzie
Te va face ca să tremuri, șiroind o poezie,
Când îți vei aduce aminte și vei vrea a mă descrie
Sigur vei găsi cuvinte, ce le-am pus în poezie!

Aproape Ora Zece…✍

E seară, ne îndreptăm spre noapte și cum noaptea pentru mine e mai mult tristețe…Încerc să adorm și să pot uita tristețea ce se lasă de câteva nopți asupra mea. Când în sfârșit reușesc să adorm vin visele ce nu-mi dau pace…Vise fără substanță…Fără continuitate…Vise întretăiate de câte un oftat…Cu câte o lacrimă pe obrazul cel trist și fără de speranță zilei de mâine. Astă noapte ploua și trezindu-mă din somn, am ieșit afară și am simțit o ploaie mohorâtă, tristă, nepăsătoare ca și lacrimile mele ce se scurgea pe obraji…Iar inima mi se făcuse mică și căuta să se ascundă de tot ce o-înconjoară. Nu am avut o inimă arzând niciodată…Însă am tot sperat că voi avea și cu toate astea…Inima mea e palidă. Oare de ce?…Întrebări fără rost…Întrebări la care nimeni nu îți poate răspunde cu precizie. Știu, nimeni nu poate da substanța unui vis. Am auzit multă lume crezând în vise…Vă rog…Dați-mi voie să mă îndoiesc…Eu nu cred deoarece ploaia din sufletul meu e foarte rece…Acoperă cerul inimii mele…Iar o steluță mică abia mai pâlpâie, mai speră la un vis…Un vis de, de parte…Încât va deveni o nălucă uitată. Intru în casă și mă așez pe pat, iar gândurile iară mă apasă și vin întrebări fără răspuns și gânduri pentru eternitate. Acum scriu…Dar nu scriu eu…E inima mea care își cânta dorul…Ea mereu îmi lasă gândurile pe hârtie și…În sfârșit adorm.Visez:…O mână rece diafană mi se întinde…O ating și tresar…E rece…Mi-aș fi dorit să fie caldă. O strâng pentru a-i da căldură, iar flacăra din inima mea crește pentru a putea încălzi aceea mână. Ceva mă atrage înapoi…E teama, însă mă las purtată fără cuvinte și mă întreb de ce nu fug? Nu știu…

💐Fericirea E La Noi🤗

Stau și mă gândesc la fericire. Noi ne lăsăm acaparați de multe ori de trecut și nimic din ce aspirăm nu e aliniat după cum ne dorim noi. Însă, ar trebui să fim conștienți că trecutul ne ține barieră pentru fericirea prezentului, iar atunci…poate am refuza să ne mai întristăm că nu suntem fericiți…pentru că fericirea este…doar că noi nu dăm voie la fericire și alegem acea tristețe ce ne apasă sufletul fără să ne gândim că viața nu e un lucru. Știu din experiență că rana nevindecată se răsfrânge asupra prezentului. Și…atunci când ar trebui să fim mai calmi…răbufnim. Mă gândesc că avem multe șanse în viață să avem suflete frumoase și să nu risipim regrete, ghinionul poate fi spart de încrederea în noi înșine și munca noastră. Nu v-om putea face nimic dacă lăsăm regretele să ne tragă în jos deoarece ne întristăm și nu rezolvăm nimic în această viață. Uni se mai întreabă de ce alții și-au găsit echilibru și ei nu. Eu cred că dacă o să încercăm să avem mai întâi de toate încredere în noi…să fim împăcați cu noi înșine, cu visele noastre, cu oamenii din jurul nostru, cu tot ce avem noi contact…abia atunci simțim fericirea cum stă în tot și în toate ceea ce facem secundă de secundă. Din tot ce m-am lovit până acum…am învățat să ignor oamenii ce au o influență nefavorabilă și să îi privesc ca pe niște modele nu tocmai ajutătoare. De nenumărate ori e dificil să alungăm unele gânduri, însă nu există drum mai greu decât gândul.

*Am Avut O Mamă Scumpă*

Amintirea este singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni, doar ea rămâne după ce sufletul este secătuit de lacrimi de durere care croiesc râuri de tristețe tot mai adânci pe obrazul meu. De ce nu te uiți în urma ta să vezi haosul pe care la creat plecarea ta din lumea mea? De ce ți-ai pus aripi de înger așa devreme? Sunt multe momente în care am simțit lipsa mamei, căruia să-i împărtășesc gândurile, preocupările, dorințele, bucuriile și supărările mele. Mama mea a murit când eu eram copil, la vârsta de 47 de ani. Povestea e lungă, aș putea scrie o carte. Nu merita să moară așa de tânără, nu a greșit nimănui niciodată. A fost un om minunat pe care vreau să cred că Dumnezeu mi-a luat-o pentru ca avea nevoie de ea în rai. Îmi lipsește enorm. Au trecut ani mulți de atunci, însă eu am sentimentul că pe zi ce trece mă sting și eu. Îmi doresc să fiu acolo cu ea, oriunde ar fi. Odată cu moartea ei s-a dus cel mai minunat și mai frumos om, care a avut de suferit toată viața cât a trăit. Nu o să înțeleg niciodată de ce. E nedrept. Dumnezeu să te odihnească în pace mama. Îmi este tare dor de MAMA.

*Iubirea Merita Tot Efortul!*

 

Suparata, trista si singura…gandesc spre viitor si imi pun o dorinta la vreme de seara. Trecusem prin toate, in afara de iubire, si dorinta ultima a mea a fost aceea de a cunoaste iubirea adevarata si liniste. Am asteptat ani buni si iubirea mi-a iesit in cale, nu a fost asa cum visasem eu, insa am inteles ca atunci cand iubesti ai nevoie de multa rabdare, daruire, intelegere, iertare, asteptare, lupta si altele.