În curând sărbătorile sosesc… se aude în apropiata depărtare clinchetul de zurgălăi: „iată vin colindători, florile-s dalbe, noaptea pe la cântători… colinde, colinde”… mă plimb, frigul de afară e tot ce mă încălzește… privesc vitrinele magazinelor pline cu citrice, cu brânzeturi fine, prăjituri cu aromă de scorțișoară te îmbie iar aroma de cafea proaspătă e singura care mă poate trezi la realitate în lumea de vis de care sunt înconjurat… pe străzi, pe ascunse alei, se aud din ce în ce mai apăsat pași îngemănați, zâmbete la braț ce chicotesc… se aude zumzetul mașinilor și clinchetul brăduțului împodobit în decorul mirific din centrul orașului… ninsoarea se lasă așteptată, dar cine mă împiedică să nu îmi imaginez că sunt înconjurat de o mare albă, că fulgii albi dansează în jurul meu, că pufoșii ăștia mici sunt atât de jucăuși?… mi se lipesc de buze… eu îi sărut… ei se topesc de bucurie… e primul lor sărut… mi se lipesc de nas… câtă prospețime… îi inspir… mi se lipesc de pleoape, alunecând încet, lin precum săniuțele pe derdeluș… eu lăcrimez… mă plimb… au trecut orele, nici nu știu când, am uitat noțiunea timpului… mă confund cu tristețea ce mă strânge atât de tare de mână… îmi îndes mâinile în buzunarele gecii de stofă groasă în nuanțe de toamnă trecută și merg, însoțit de gândurile mele colorate… nu le-aș da, nu le-aș vinde pentru nimic în lume, ele îmi aparțin, sunt singurul sprijin, îmi sunt amintiri și vise… mai ales vise!…
… eu și ele dansăm pe marginea clipelor de iubire pe care le-am trăit… țipăm în sunete surde, vibrăm sublim în ritmul pașilor, în umbra lor… vibrăm ca în prima noapte de dragoste trăită în cei doi ochi albaștri… recităm poezii înălțându-ne iubirea dincolo de cer, lăcrimăm în versuri de iubire…
… au trecut atâtea zile și nopți, atâtea veșnicii, au trecut atâtea clipe, dar mă simt prins încă în tine… nu mă pot desprinde, încă mă clatin, încă îmi sunt amorțite simțurile, îți simt gura ce mă cutremură, mă zgudui, te simt, mă îndulcesc în adâncimea privirii tale ce-mi face corpul să vibreze… pulsul accelerat mă deconectează, devin absent cu ochii deschiși… viața mi se oprește… este atât de miraculos să mori renăscând, să uiți cine ești, dacă mai exiști cu adevărat… e fascinant când toată căldura gurii tale îmi topește suspinele, dincolo de hotarul viselor, dincolo de liniștea neliniștii în care mă zbat, dincolo de neînțelesul firii mele… fiindcă simt că nu-mi mai aparțin, eu doar în ochii tăi mă regăsesc, mă simt complet, învelit în frunzele dorului ce-și schimbă des culoarea deși textura e mereu aceeași, precum a catifelei transparente, prin care te văd, ți-aud, îți simt bătăile inimii, dincolo de șoaptele buzelor ce îmi mângâie spatele… dincolo de sărutul buzelor ce îmi arcuiește realitatea viselor în care mă săruți căutându-mi privirea arsă de dor și dorință… dincolo de mine ești tu, prințesă!… mă îndrept spre casă, casa visurilor… mă simt ușor, plutesc, sufletul îmi visează, dar nu mi-e frică… am curaj… mă lupt cu mine însumi, cu gândurile ce ar vrea uneori să renunțe la vise… dar lupt, nu vreau să renunț la viața mea cu ochi albaștri… îi aparțin… ea este tot… tot ce contează… îmi este gând, speranță, vis și început de drum… iubirea mea îmi e curaj și adevăr, blândețe, puterea ei e singura ce mă menține în viață!…
… pășesc încet și apăsat prin întuneric, îmbrățișând doar luna ce mă urmărește… deodată în fața mea apare o potecă luminată de mii de fluturi (licurici albaștri)… mă iau de mână și-mi zâmbesc… privirea lor mă îmbie… ne facem semn din priviri… alergăm uitându-ne mereu în urma noastră… ei m-au purtat fără să știu până în fața unei case, și atunci când m-am oprit ei dispăruseră!…
… în căsuța ce semăna cu cea din visul meu totul mirosea a curat, cămăruțele erau aerisite, așternuturile albe ca de nea aveau miros de levănțică… în aer plutea aromă de cetină învăluită în șoapte de povești… simțeam spiritul sărbătorilor atât de aproape!… în căsuță simțeam frigul din ce în ce mai persistent, așa că m-am îndreptat către sobă şi am pus o mână de vreascuri uscate și parfumate… focul se ridica încet, încet… vreascurile strălucitoare scrâșneau iar focul trosnea încetișor, în sunetul de seară… acum în casă era cald… în aer plutea miros de cozonaci și bunătățuri luminate în pâlpâitul lumânărilor roșii ce ardeau pe șemineu… m-am așezat pe cerga albă din fața căminului, în liniștea nopții, în dansul umbrelor roșiatice ce se jucau pe corpul meu, în parfumul lemnului de brad, de portocal de scorțișoară și lămâi…
… între atâtea miresme mi-am lăsat trupul să alunece în moliciunea patului ce îmbia la dragoste, la vise nerostite și la gânduri ascunse așternute în lacrimi de iubire…
… mi-am așternut obrazul, am încleștat în suferință pumnii, am lăcrimat cerând îndurare îngerilor să mă înalț la cer, să mă poarte, să mă ridice la cer în ninsoarea viselor și să mă înghețe în gerul durerii de dor… dorul meu rătăcește, dorul de iubirea mea aude… păstrează încă ritmul bătăilor inimii ei, îi simte încă albastrul zărilor, îi simte încă iubirea dezlănțuită… dorul meu ar vrea să fie pasăre în zbor, plutind lin și așezându-se din zbor pe catargul inimii ei… ahh, atâtea gânduri, atâtea întrebări, vise… m-au obosit, mă poartă spre un viitor la care doar să visez îmi pot permite… am obosit… mi-e somn!… adorm cu lacrimi pe obraji… adorm cu dorul meu de iubire în gând…
… întunericul îl simțeam încet, risipindu-se… am deschis ochii și am văzut-o pe ea, iubirea mea!… se apropia cu pași înceți, obosită poate și ea de-atâta așteptare și mă privi cu ochii mari albaștri în ochii mei uimiți … nu știam dacă e real sau vis, dar oare mai conta?!… era aici cu mine, simțeam că nu mai pot respira, că pereții mă strâng, îi simțeam răsuflarea apropiindu-se încet, căldura sa mă săruta pe gât, am închis ochii… tremuram, mâinile ei au început să se plimbe pe tot corpul, amețisem… respiram din ce mai sacadat… ea respira din ce în ce mai fierbinte, mă săruta pe gât, pe buze, pe spatele ce mi se arcuise, cuprins de plăcere… îmi venea să plâng de atâta dragoste ce i-o purtam… o dorisem… o doream atât de mult că mă treceau fiori… eram atât de fericit că mă simțise!… mă strângea în brațe de parcă aș fi vrut să fug… da, aș fugi și m-aș ascunde în dragostea ei, pentru totdeauna!… am deschis ochii și am privit… era real, era în fața mea, așa cum o știam, privindu-mă cu seninătatea ochilor săi mari,albaștri… am oftat și am atins-o ușor cu degetele… am început să o mângâi încet, lipindu-mă de trupul ei fierbinte și totuși calm… ne-am atins în săruturi, pe același traseu desenat de palmele fierbinți… am sărutat-o… cât îmi plăcea să o sărut… aș fi putut să dispar și să mă pierd în timp, aș fi putut să mor… și aș fi simțit că am trăit destul… și eu am plâns între cearșafuri albastre… și ne-am luat în brațe, eu lângă pieptul ei, ea răvășindu-mi buzele, jucându-se cu ele… și-am adormit… și am visat sau nu?!… nici nu mai știu… dar acum, iubire îmi e teamă să mă trezesc din vis… tu ce zici, iubirea mea, să visez, sau îmi vei fi cândva un vis aievea… ? 🤔😉
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Se tânguie un vânt în blestem
În gheață mi-e prinsă iubirea-n fiori
În gânduri ploaia varsă,
De ce ai vrut să mă rănești?
Nu știu ce am,
A mai trecut o zi
Vreau să-mi adun bucățile de suflet
Să privim frumusețea vieții. Să o vedem peste tot, dar mai ales în locurile în care trebuie să pătrundă Lumina din sufletului nostru. Numai așa vom simți bucuria realizării celei mai durabile frumuseți de pe Pământ. Este viața însăși.
” Oamenii pe care nu îi poți ține de mână, îi porți în suflet.”
Dacă avem de gând să trăim o relație serioasă cu cineva, să ne asigurăm că acelei persoane îi putem spune tot ce este în interiorul nostru, dacă suntem speriați, dacă ceva nu ne place, dacă ne face să ne simțim inconfortabil. Să ne asigurăm că într-adevăr acel cineva ne va săruta fruntea și ne va spune că orice s-ar întâmpla vom rezolva împreună indiferent cât de mare este problema… 🤗
