Când, uneori mai scriu prostii,
Parcă mă simt un pic mai bine.
Tu, cititorule, să știi
C-atunci, de fapt, mi-e dor de mine.
Când mă înțeapă câte-un punct
Ascuns pe scoarța cerebrală,
Mă simt ca un gândac defunct
Și tac ca o clepsidră goală.
Când un descântec mai îngân
Sau schimb cuvinte de ocară,
Deși aș vrea să mai rămân
Și-n mine, dau pe dinafară.
Când sufăr ca un templu mut
Ce-atâtea a văzut prin vreme,
Aș vrea de mult să fi tăcut
Strivit de-o groază de probleme.
Când mă golesc de adevăr
Și scriu ce nici nu-ți vine-a crede,
Mă iau cu mâinile de păr
Dar nimeni, nimeni nu mă vede.
În fine, dacă scriu curat,
Cu strofa limpede, stilată,
Înseamnă că m-am împăcat
Cu toți; cu mine –
…niciodată…
Reclame
Aniversare fericită cu WordPress.com!
Ni se destramă visele-n ninsoare
Uneori nu vezi ce ai în fața ta decât după ce sa dus. Se întâmplă mai mereu. Dragostea, Respectul, Aprecierea, Prietenia, Sentimentele frumoase. Astea pier primele. Rămâi doar cu amărăciunea. Și cu amintirea care îți îngreunează sufletul. Ca un fel de povară, invizibilă dar mereu prezentă. Și ne întrebăm de ce se întâmplă astfel. De ce ne place să ne chinuim. Sau dacă nu ne place de ce o facem? De ce dăm cu piciorul lucrurilor bune din viața noastră atât de ușor? De ce trăim cu regretul lui ieri și cu povara deciziilor luate prea ușor? De ce ne este teamă să spunem că IUBIM, că greșim, că vrem să fim iertați? Ne este mai frică de frumos decât de singurătate și pustietate. Ne complacem în mizeria propriilor greșeli în loc să ne scuturăm de praful reținerilor. Ne pedepsim pentru că am îndrăznit să visăm, pentru că am aspirat la ceva mai mult decât alții, pentru că am făcut un pas în afara zonei de confort. Uneori ești atât de buimac încât nu vezi că te scufunzi, că bați pasul pe loc că ai pierdut noțiunea timpului. Uneori ești atât de pierdut încât nu simți că ți s-au scurs printre gânduri toate dorințele absurde care odată te făcea să simți că trăiești. Trezește-te omule și bucură-te de viață. Iubește-te și iubește-i pe cei din jurul tău. 
L-am întâlnit, desculț, hălăduind prin ploaie,… și desenând iluzii pe asfalt, habar n-avea că inima-i văpaie, căta, adânc, cărarea spre ÎNALT. Credeam că arunca cu pietre în timpul ce s-a scurs, fără ecou El… nu vedea că apa curge-n streșini și nici că-i șiroiește pe tricou!… Priveam cum se plimba prin ploaie, cătând atent la apa de pe-asfalt, priveam pe geamul de odaie cum culegea, în gând, fărâme de Neant. Priveam desculțul om din ploaie și-mi încolțea în minte-un gând tăcut, să ies la geamul de odaie, să-l prind… și-n suflet să-l sărut. Și cum stăteam privind din umbra, ca la un film, bătrân și mut, sărutul mi-a înghețat pe buze… Fiindcă desculțu’-n ploaie încet, pe nesimțite-a dispărut. 
Ne-am întâlnit pe vremuri de restrişte,
Nimic nu are valoare fără o lume frumoasă, fără pace, armonie, prietenie şi dragoste. Oamenii sunt făcuţi să fie aproape, să fie împreună. Cu toții suntem dependenți de iubire şi de prietenie. Prietenia înseamnă „împreună”. Împreună la bine, la greu, cu râsete, dar şi cu lacrimi, cu tot ce înseamnă un om. Pentru mine, cuvântul „împreună” înseamnă enorm. Într-o zi o să vă povestesc despre acest cuvânt… Acum vă mulţumesc pentru tot şi vă reamintesc din nou că sunteţi buni, frumoşi, minunaţi şi că meritaţi să aveţi tot ce este mai bun
La noapte ne certăm definitiv,
De-ai fi un dor vrăjit te-aș prinde-n gene, Și te-aș vîrâ în sân să te-ncălzesc. Să nu mai umbli iar, năuc prin vreme, și lacrimile tale, fiebinți, în palme să primesc… Și de n-ai vrea să stai aici, măcar o vreme, tot aș găsi ceva să-ți dăruiesc, ți-aș scrie pe nisip poeme și-atunci când dormi, în taină, să-ți citesc. Și dacă tot n-ai vrea să mai rămâi o vară, șa-mi stai, alături, pe nisip întins, aș ridica la Ceruri din cuvinte scară, să mi te dea, doar mie, de-a pururea, în vis. 
Ce este Crăciunul? Este sensibilitatea trecutului, valoarea prezentului și speranța viitorului. Este cea mai sinceră dorință ca fiecare ceașcă să fie plină de binecuvântări și fiecare cale să ducă la pace.?
Tu știi ce dor mi-a fost de tine
