Lăsaţi-mă să-mi plâng nefericirea,
În lacrimi să-mi înec durerea toată
Și, înfrângându-mi astfel suferința,
Să-ncerc, apoi, să mă mai nasc o dată.
Anunțuri
*Lăsaţi-mă*
*Gând Autumnal*
În parc, pe o bancă, cu tine în gând…
Cad frunzele iar, tot la fel ca-n trecut…
Eu încă exist și mă simt fremătând,
Și-n suflet e-același fior de-nceput…
Ascultă cum ploaia-ți vorbește încet,
Și-ți spune de mine și nu vrea să uiți…
Ascultă cum vântul ți-aduce, discret,
Plăcute-amintiri de prin anii cei mulți…
Nimic nu-i etern și ne trecem și noi…
Ca păsări plecăm, rând pe rând, călători,
Ne facem un nor și cădem calde ploi…
În viață tot urci… și la urmă cobori…
Dar Azi e acum și-l iubesc cu ardoare,
Și clipa-nsorită mi-o simt sărbătoare!
*Dureri Ascunse 15*
Nu uitase. Întotdeauna fusese lângă ea când avusese nevoie. Fiind cu opt ani mai mare îi părea un erou – mare, puternic, întotdeauna gata s-o salveze. O ajutase să-și facă temele la școală, o învățase să meargă pe patine cu rotile, o ascultase când avusese necazuri cu băieții și avea nevoie să vorbească cu cineva. Și acum era din nou lângă ea, gata s-o asculte și s-o ajute, iar ea nu-i putea spune. Era ceva ca un secret îngrozitor pe care-l simțea în adâncul sufletului ei, pe care nu-l putea dezvălui. Se uită la el. Se simțea îngrozitor de nefericită.
– Mulțumesc. Se înveli cu pătura. Acum mă simt mai bine, zise ea, reușind un zânbet ușor.
Fratele se ridică și o privi îngrijorat.
– Noapte bună Nina. Somn ușor. Îl urmări plecând. Se simțea vinovată și necinstită. De ce nu putea să-i spună? De ce-i era așa de greu? Își îngropă fața în pernă, încordându-și tot corpul încercând să nu izbucnească din nou în plâns. De ce eu? se tot întreba negăsind răspuns. De ce eu? De ce eu? Auzea ecoul cuvintelor în somn. A doua zi de dimineață o trezi râsul zgomotos al copiilor și rămăsese în pat pentru o vreme, privind soarele care pătrundea în cameră printre draperii. Părea o zi frumoasă. Cu un oftat, reuși în cele din urmă să se ridice din pat. Trase draperiile și deschise fereastra. Primăvară îi atinsese obrazul ușor ca un balsam. Era anotimpul ei preferat, însă acum abia simțea bucuria vieții care renăștea peste tot în jurul ei. Părea numai sa-i amintească de propria ei incapacitate de a da viață. Să dai viață. Suna atât de trist și totodată atât de romantic. Cu siguranță niciodată până atunci nu gândise așa despre faptul de a avea copii. Niciodată până atunci. Scutură din cap, îndepărtându-și câteva șuvițe de păr de pe frunte. Cu un oftat, se îndepărtă de fereastră. Se simțea obosită, își simțea capul și corpul grele. Apoi, furioasă brusc pe ea însăși, se îmbrăcă repede și coborâ pentru micul dejun, încercând din răsputeri să arate veselă. Kai veni mai târziu decât de obicei, copiii plecaseră la școală cu mult timp în urmă și fratele plecase de asemenea, iar Nina era deja la a doua ceașcă de cafea. Kai bătu scurt și intră. Nina întoarse capul să-l salute, dar nu-și găsi cuvintele. El nu avea nici pălăria nici cizmele. Purta în schimb un costum albastru în dungi, cămașă albă și cravată de culoaree închisă. Arăta amețitor, nu exista un cuvânt mai potrivit, chipeș – într-un mod foarte convențional, cu părul blond și ochii albaștri, tenul bronzat contrastând cu albul cămășii. Nina îi văzu privirea amuzată și zâmbi.
– Arăți foarte… ă… impresionant, reuși ea să spună.
– Bun. Astăzi plec din localitate pentru faimosul prânz cu Martini și să demarez o nouă afacere.
– Nu știam.
– Nici eu. Am primit un telefon aseară. Am venit să iau niște documente și apoi plec să pot prinde următorul avion, pe la ora unsprezece. Sună telefonu. Era menajera, foarte agitată. Nu-i pornea mașina. Trebuia să sosească o mașină s-o remorcheze la garaj. Aștepta de asemenea un taxi s-o ducă acasă, și nu știa cât va mai dura.
– De ce nu vă luați o zi liberă? îi sugeră Nina. Mă descurc singură. Voi fi acasă când sosesc copiii de la școală, nu vă faceți griji.
– Dar fata cea mare trebuie să meargă la o petrecere! se plânse menajera. Trebuia s-o duc cu mașina. Nu știu ce să fac.
– A, da, petrecerea! Își aminti Nina și se încruntă încercând să găsească o soluție. Nu avea mașina cu ea, bunicii copiilor erau la slujbă, astfel că nu putea apela la ei. Apoi îl văzu pe Kai, zăngănind cheile mașinii în fața ei.
– Ia mașina mea.
– Doamnă, zise ea, așteptați o clipă, vă rog. Se uită la Kai ridicându-și sprâncenele întrebător.
– Da îți trebuie mașina să ajungi la aeroport, nu-i așa? Kai ridică din umeri.
– Pot să iau un taxi. Se uită la ceas. Totuși, va trebui să mă duci tu.
– Bineînțeles.
– Mulțumesc.
– Cu placere.
Nina reveni la telefon.
– Am mașina lui Kai, doamnă. Totul este în regulă. Menajera, ușurată, insistă să vină la lucru ca în fiecare zi, așa că Nina îi sugeră s-o ia de acasă după ce îl duce pe Kai.
– E frumos primăvara aici zise Nina, în timp ce mergeau pe străzile șerpuite, printre zidurile rustice din piatră și pajiștile verzi.
– Încă o săptămână sau două și vor înfrunzi copacii. Prognoza meteo spune că diseară va ploua, adaugă ea după o pauză. După cum arată acum, pare că soarle va străluci toată ziua.
– Se așteaptă o furtună, nu numai ploaie, zise Kai. Sper să mă întorc înainte. O străfulgeră un gând și se foi în scaun.
Mulțumesc pentru că mi-ai lăsat mașina, zise ea. Ești sigur că ai încredere în mine? Kai ridică o sprânceană
– N-ar trebui?
Nina dădu din umeri.
Nu știu. Acum câteva luni am avut un accident. Mașina mi-a fost distrusă iar eu am fost rănită destul de grav.
Din câte știu, zise el încet, un bețiv circula din sens opus și a intrat în mașina ta. S-a sinucis, ți-a distrus mașina, a distrus-o și pe a ta, și aproape că te-a omorât. Nu văd unde-i vina ta. Nina își privi palmele.
– Mă tot gândesc zise ea, că aș fi putut face ceva să evit accidentul.
– Nu-mi imaginez ce. Nici măcar nu l-ai văzut venind, iar el mergea cu 60 de kilometri pe oră în zona aceea. O privi cercetător. Te mai gândești la asta? Nina dădu din cap.
– Nu, numai câteodată. La altceva se gândea ea acum.
– Bun, zâmbi Kai. Oricum, în ce mă privește, poți lua mașina mea oricând. Mai cu seamă că cea mai mare parte a timpului stă parcată.
– Mulțumesc. Generozitatea lui o mișcă și o făcea să se simtă puțin neliniștită, de asemenea.
Ajunseră. Kai opri mașina.
– Cred că o să vin mai târziu diseară, zise el. Pe la opt nouă. Pot să te seduc ca să te determin să vii să mă iei de aici? Avea în privire un zâmbet provocator, iar Nina se întrebă la ce se gândea oare? Bineînțeles că-l va aștepta. Îi zâmbi și ea.
– Încearcă-mă, îl tachină ea.
Kai se apropie. Ochii îi străluceau.
– Îmi placi, zise el ușor. Ești frumoasă. Îmi plac pistrui tăi, și părul tău roșcat, și… Făcu o pauză. Îi privea buzele. Îmi plac și buzele tale calde. Le atinsese ușor, apoi bărbia și, încet, gâtul, în timp ce ea îi urmărea mișcările. Și…
*Singurătate…*
Am fost pustnic și pribeag, te cautam în van,
Ai apărut tu chip divin și drag, m-ai ridicat, mi-ai dat elan,
Iar dacă tu , m-ai ridicat din moarte iar la viață
Nu mă lăsa înlăcrimat cu lacrimi mari pe față.
Sărutul tău e un izvor de viață, elixir
Iar gura ta mă face prin tine să respir
În trupul tău firav iubind mă cuibăresc
Iubirea pentru tine, o văd deși orbesc.
Iar dacă vrei să mor din nou, alungă-mă din gânduri,
Din regrete tu să-mi faci cavou, și tronul din săruturi
La capul meu doar flori de maci să-mi pui ca și destin
Eu te iubesc chiar dacă mor, eu te iubesc Amin.
*Te Voi Iubi*
Te voi iubi și când mă vei gonii
Te voi iubii chiar și în agonii
Te voi iubi chiar și fără rost,
Te voi iubi, în toate și în tot.
*Să Taci…- Shut up*
Only when you can close to avoid unnecessary discussions, you show intelligence and wisdom
*Cobori În Mine…*
Cobori în mine ca un zbor
Cât te iubesc, cât te ador
Că totul îmi este început
Ca o poveste de demult…
Cobori în mine, plouă în gând
Cât te iubesc și cât te cânt
Prin toamnă cântecul străbate
Eternității de frunze moarte…
Cobori în mine, în privire
Cât te iubesc într-o iubire
Ce nu mai are un alt drum
Un cântec, doamnă și un nebun.
*Nu Știu…*
Eram pierdută-n noapte și fără de vedere
Și ca o navă fără far eu rătăceam,
Când am simțit o mică adiere
Lumina caldă-n tine o simțeam.
Nu știu de e aievea sau este doar un vis,
De am trăit cu tine o clipă în paradis
Cu gura tremurândă și inima plăpândă ,
Am sărutat un înger, sau un prinț?
*Eu Înfloresc Și Dacă-i Toamnă*
Eu am să înfloresc
Și dacă-i toamnă!
În mine, ghioceii nu mor niciodată,
Nu mor cocorii,
Privighetorile nu pleacă spre alte zări,
Spre alte anotimpuri.
Eu sunt făcută din lumină și țărână,
Sub mângâierea veșnicelor primăveri;
Am încastrată-n suflet nemurirea,
Aicea sunt
Și-aici voi fi mereu.
Pe-un mal al râului ce-și duce apa
Spre Paradis,
O să-mi aștern odihna,
Sub crengile plecate, de arin;
Să cresc în fiecare clipă
Către soare,
Să zbor spre-înaltul Cerului- Divin.
Eu am să înfloresc
Și dacă-i toamna.
Magnolii au să-mi crească pe obraji.
Pe brațe, am să chem să-mi cânte ciocârlia
Și-n suflet, primăvară-am să rămân!
*Anotimpurile*
Mi-e frig de toamna asta,
Rece, zgribulită,
Cu frunze galbene
Și iarba veștejită;
Cu ziua abia ivită
La fereastră
Și noaptea prea grăbită
Să se nască.
Mi-e sete de un strop
De primăvară,
Nectar să-mi fie,
Dulce nu amar;
Cu mugurii abia iviți
Pe ramuri
Și cucul să-mi mai cânte
Măcar douăzeci de ani.
Mi-e foame de iubirea ta
Miraculoasă,
Să-mi fii cadou,
Dar și să-mi fii pedeapsă,
Să mă hrănesc
Cu dragostea din tine,
Să crească Anotimpul de Iubire-n mine.
*După Miezul Nopții…*
Mă dau după miezul nopții, fiindcă nu mi-am învățat încă bine rolul luminii şi al zgomotelor ca să pot ieși pe scenă stăpână măcar pe zâmbetul meu pierdută…disting clar unele siluete, mă însoțesc uneori încondeind pe ici-pe colo o frază, aducând o revelație, o uimire, un gest, o floare de măr sau cireș sau…îndoliate lalele galbene…cred că ar trebui să nu mă mai împiedic în trena stelelor şi să pot da următoarea replică măcar în zori, când mi-e cerul limpede după nelipsita cafea şi după incredibilele vise iluminând tăciunii din suflet…ei, da, nu e nevoie să mi se sufle începutul, nu auzi cum îmi desfăşor rolul cu fiecare înclinaţie, intonaţie, dicţie, revelaţie, mai mult tăcând…şi pe sărite?…uneori inspirație…eu scriu, ei dorm, ei scriu, eu nu dorm…eu când mai dorm? nedumerire că mă scriu în somn sau că mă dorm în epiloguri de zile spre răsărituri, în ore când se frânge cerul spre lumină…eu îmi scriu rolul sufletesc…sau poate iar încurc scenele, actele, rolurile, decorurile…cine mi-a scris scenariul, astăzi?…uneori mă împiedic în omenesc de parcă mi-ar fi nefiresc, alteori mă mișcă o gratificație de fantezie cu gust de real…mâine zic că e acum trei secole și uite-așa timpul este un cerc rotund…da, ce nu e clar? cum adică pleonasm? mai gândește-te un pic… imaginează-ţi că îi explici asta copilei ce ține în brațe o mingiuță, care este rotundă, așa cum e pământul pe care stă…ea are doar doi ani și câteva luni…într-o zi, te întreabă privind linia orizontului: „ce este acolo?”, „linia orizontului… ” – îi răspunzi cu naturelețe matură… „ce este linia orizontului?” – continuă nedumerită copila…„capătul pământului.”, încercând un răspuns care să îi dea pace…ea nu are pace și spune: „păi cum, capătul…nu mi-ai zis că pământul e rotund ca mingiuţa? nu vezi că mingiuţa nu are capăt? și dacă e rotund, noi cum nu cădem de pe el?”… nedumerire… nerăspunsuri…noapte…nesomn…copila continuă să întrebe şi să caute să înțeleagă ce este linia orizontului fără capăt de pământ… între timp, a înțeles de ce nu cad oamenii de pe el… fiindcă au căzut deja din paradis…ei scriu. Eu nu dorm… ei nu scriu… eu scriu…eu dorm…pe linia orizontului…
(Ne)Starea de Marți – „Satana la Untold”
Punctul pe I !
Un preot din Cluj, unul căruia Dumnezeu îi oferă exclusiv frustrări spirituale, coşmaruri şi înfumurări execrabile, susține ca festivalul Untold este închinat Satanei.
Nu este pentru prima oară când reprezentanți ştiurlubatici ai BOR îşi dau în petec – din punct de vedere financiar/sexual – sau scriu inepții pe pagini de socializare (ei făcând upgrade tehnic, însă fiind pe deplin înapoiați la capitolul mentalitate).
Astfel de personaje nu reuşesc decât să se facă de râs. Cu sau fără patrafir, cu sau fără lumânări revândute, cu sau fără apucături preoțeşti pidosnice, prostia crasă depăşeşte granițele timpului şi spațiului.
♣ Cristian Lisandru
sursa foto – goodfon.ru
*Suflet – Călătorul Meu Străin*
De fiecare dată când locurile cunoscute ne devin străine și firea nu-și găsește locaș în niciun cotlon al vieții, se ridică deasupra noastră, triumfătoare, nefericirea. Și plimbându-se așa, fără de grabă, prin mintea noastră… îi cere duhului să se dezbrace de vise.
Totul doare, devenind amar văzduh fără de răsărit sau de apus. Oglinda se schimonosește alungându-ne, înstrăinându-ne de ziua cea de ieri… și furibund închide ziua de mâine, sperând să ne ucidă clipa. Cu mâini reci , pipăim vergelele de rugină ale timpului, schelălăind regrete, pe care nici nu le pricepem, căci suntem purtați de incomensurabile tristeți sălbăticite de refuzul iubirii: nici floarea nu-i mai floare, nici zarea… zare, nici viața nu este, doar urzeala de vid.
Și omul, fiara neîmblânzită de dor, este supus de vis, și-n evadare vie se-aruncă-n largi văi de haos și minciună – dulce utopie a Pandorei. Atunci, ochiu-nchis pe dinafară deșteaptă largi cărări de sacru vis, descătușare de sine, alungare de eu, când deodată apare în oglindă – eternitatea, cu chip cioplit din mine, din tine, din avatarii noștri , păzitori de suflete. Dar tu, te-mpotrivești, nefericire, și-n snopi de zădărnicie legi sufletele pereche până când marea își umple valurile din cântecul silabic al vocilor noastre…a vocii tale, a vocii avatarurilor, care ne poartă hlamida de sânge a zilelor.
“Buna seara iubite, te aștept ca și când…” se aude în noapte, pe un disc ce sare mereu, perfect simetric, la cuvântul “când”, căci timpul, până și-n melodie, ne este refuzat. Lumina se stinge, nu se aud decât valurile – apa de vis a sufletului- ce ne-mbracă firea, plăcerea brizei devine clară, pielea se răzvrătește-n fiori de credință și sufletul se lasă purtat în visul acela pe care nici măcar nu l-a strigat.
Se zbat nefericirile, dar apa revarsă silabele aruncate-n cuvânt, până la tine, călătorule străin ce știi să-mi îmblânzești cărările.
Nu mor nefericiții de nefericire…
*Ei trăiesc printre noi!*
1. Un tip a cumpărat un frigider nou. Ca sa scape de cel vechi, l-a pus în fața casei cu un carton pe care scria: „E gratis, dacă îl vrei, ia-l”.
4 zile a stat frigiderul acolo și nimeni nici măcar nu s-a uitat la el. Tipul a realizat ca oamenii erau neîncrezători, asa ca a decis sa schimbe anunțul… Frigider de vânzare: 100 dolari.
A doua zi cineva l-a furat!
Ei trăiesc printre noi!
2. Într-o zi mergeam pe plajă cu niște prieteni când cineva a țipat: „Uite o pasare moarta!”… Cineva s-a uitat în sus, spre cer, și a exclamat: „Unde, unde?”
Ei trăiesc printre noi!
3. În timp ce vizionam o casă, am întrebat agentul imobiliar în ce direcție este nordul, explicând ca nu vreau ca soarele sa ma trezească în fiecare dimineață. Agentul a replicat „Soarele răsare în nord?” Când i-am explicat ca soarele răsare din est de ceva timp, acesta a dat din cap și a spus: „Oh, nu prea țin pasul cu lucrurile astea”
Ei trăiesc printre noi!
4. Luam prânzul într-o cafenea, când fără sa vreau am auzit-o pe angajata ca vorbea despre o arsura pe care o căpătase la sfârșitul săptămânii când mergea spre plaja cu mașină. A condus mașina decapotată, dar nu credea ca se va arde, pentru ca era în mers.
Ei trăiesc printre noi!
5. Sora mea are un fel de cuțit în mașină, special pentru a tăia centura de siguranță în caz ca rămâne blocata din cauza unui accident. Îl ține în portbagaj.
Ei trăiesc printre noi!
6. Mergeam pe stradă cu un tip când am văzut o femeie cu un cercel în nas, de care era atașat un lănțișor până la cercelul din ureche. Tipul a zis: „Nu se va rupe lanțul de fiecare dată când va întoarce capul?”. A trebuit să-i explic că nasul și urechea unei persoane rămân la aceeași distanță una de cealaltă indiferent în ce direcție va întoarce capul.
Ei trăiesc printre noi!
7. Nu mi-am găsit bagajele în zona pentru bagaje din aeroport. Așa că am mers la biroul bagaje pierdute și i-am spus lucrătoarei ca bagajele mele nu apăruseră. Ea a zâmbit calm și mi-a spus să nu îmi fac griji deoarece ea este pregătită și special instruită pentru a rezolva astfel de situații și că sunt pe mâini bune cu ea. Apoi m-a întrebat: „Ca sa începem cu începutul, avionul dumneavoastră a ajuns?”
Ei trăiesc printre noi!
8. Am muncit o vreme la o pizzerie și o data am observat un bărbat care venise să comande o pizza mică la pachet. Părea sa fie singur și bucătarul l-a întrebat dacă dorește să taie pizza în 4 sau în 6 felii. A stat și s-a gândit un pic înainte să: „Lasă în 4 felii, nu cred că îmi este destul de foame să mănânc 6 felii.
Da, Ei trăiesc printre noi!
*Zâmbetul Sau Surâsul*
Învățaţi să lăsați pe chipul vostru să înflorească un zâmbet, este darul pe care-l oferiți aproapelui, este darul pe care-l oferiți întregului Univers! – Octavian Paler
”Zâmbetul sau surâsul este din punct de vedere fiziologic o expresie facială formată prin flexionarea a 17 mușchi de la extremitățile gurii dar și din apropierea ochilor. Această expresie denotă plăcere și bună-dispoziție.”
În acest mod este definit zâmbetul de către Wikipedia. De multe ori din păcate, gândurile și grijile zilnice ne fac să uităm să zâmbim.
Zâmbetul este curcubeul lacrimilor. – Jules Renard
