Sofisticate gânduri înlocuite simplu
Cu cioburi de-amintiri în alb și negru-n noapte
Stârnesc un colb pe suflet cu-al viselor periplu
Ce cred că au menirea pe drumuri să mă poarte
Se-adună ca o hoardă ce-n goană-mi invadează
O liniște precară intrând în perna rece
Din amintiri și umbre ținându-mă iar trează
Scoțând dureri din colțuri pe unde visul trece
Cum să m-ascund de toate ce-odată m-au durut
Când parcă-s agățate și nu vor să-mi dea drumul
Le-am tot tăiat cu foarfeci dar au reapărut
Le-am ars dar din jăratec mai lumina și scrumul
Acide amintiri turnate-n somn prin vise
Mă urmăresc și-n ziuă și nu mai vor să piară
Ferestrele de gânduri sunt sparte larg deschise
Și-n alb și negru viața mi-o simt ca o povară
Sofisticate gânduri ce nu-și găseau un glas
Vorbesc numai în versuri cu limbi subțiri de ceas
*Ferestre De Gânduri*
*Nu, N-aș Mai Vrea*
Am vrut…Oh, multe-aș mai fi vrut!
Dar cum s-o iau de la-nceput,
Și cum să retrăiesc trecutul, care
Și astazi, încă, mă mai doare?
Nu, n-aș mai vrea să-ncep un drum,
Ca să-l refac, acum, din scrum…
Să retrăiesc iubiri ce-s moarte,
Să le lipesc ca oale sparte…
E câte-un timp și câte-un rost în toate,
Le-am consumat pe rând și nu se poate
Să le aduc și să le strâng la piept…
Nu le mai vreau și nu le mai aștept!
De-ar fi să mă mai nasc și să pornesc
Din nou la drum de viață, să iubesc,
Aș repeta, probabil, din greșeli,
Aș face multe noi și alte aiureli…
Și-aș fi tot eu, cea care din oglindă
Mă urmărește, și vrea să mă prindă
De mână, și să-mi spună că-n zadar
Arunc de pe perete-un calendar…
Cel nou va fi exact cum e cel vechi,
Că anii toți se-adună-ncet, perechi…
Oglinda mea va râde amuzată
La cea care se vede-n ea încă o fată…
Nu, n-aș mai vrea să-ncerc ca să repar
Trecutul ce-a murit în calendar!
Ce-a fost, a fost… Ce-o fi, voi mai vedea!
Mosoru-a strâns pe el și viața mea…
*Iarna Fără Tine*
Eu azi mă odihnesc de tine
De-atâtea doruri arse-n noapte
Când îmi puneai pe pernă șoapte
Stârnind parfumuri de verbine
Tu m-aprindeai și mă stingeai
Cum te-ai juca fumând țigară
Mă-nmugureai ca-n primăvară
Un pom ce-n toamnă-l culegeai
Mi-s stele prinse-n ramuri ninse
Și-aș vrea să pot fugi din iarnă
Dar simt cum fulgi încep să cearnă
Și brațe-n chiciură mi-s prinse
Aș vrea să-mi culc printre-amintiri
Într-un hamac dintr-o grădină
Un dor de soare-n nopți cu vină
Și-un dor de lună-n vechi iubiri
*Să-ți Faci O Iarnă*
Și dacă n-o să ningă o să ning
Și fulgi voi inventa căzând ușor,
Din versuri voi putea să îi preling,
Topindu-i doar în vise de amor…
Zăpezi căzând pe brazi voi risipi
În rime fulguind printre poeme,
Ce, atingând un suflet, s-or topi
În strofe rătăcind în nopți boeme…
Îmi voi picta cu un penel o iarnă
Cum doar într-o poveste mai auzi,
Și stele de argint ușor să cearnă,
Cu gheață îmbrăcând copacii uzi…
Și de nu ești pe-aproape să te am,
Am să te fac un biet om de zăpadă,
Îți voi vorbi ascunsă după geam,
Să nu mă vadă nimeni de pe stradă…
În iarna mea voi fi doar fericită,
Ca un copil ce nu știe ce-i viața,
Voi sta la sobă, cu muza zgribulită,
Și povestind ne-o prinde dimineața…
*Țipătul Mut…*
E-atâta alb în jur și-n zare,
Și tremur crengile-n copaci…
Nu mai vorbi, iubite, taci,
Și dă-mi o albă sărutare…
E-atâta rece, care-și cerne,
Din cer, suflarea care-ngheață,
Că țurțuri curg din dimineață,
Și eu m-ascund sub albe perne…
E-atâta dor ce curge-n sloiuri,
Pe râul ce-a-necat iubirea,
Că visele-și ucid trăirea,
Și păsări negre-apar în stoluri…
E-atâta zbucium, într-o pace
Ce mă ademenește-n vers,
Că, eu tot scriu, dar iese șters
Acest poem, ce-n țipăt tace…
*Când Sunt Cu El…*
O, nu-mi mai pomeniți, mereu, de iarnă!
Pe ramul meu, sub chiciură, cresc flori,
Și când m-atinge el… eu simt fiori…
Doar cu săruturi, mie, poa’ să-mi cearnă…
La gura sobei n-o să-mi fie frig…
La pieptul lui, eu mă voi face mică,
El, mare și puternic, eu, doar o turturică,
N-o să încerc să scap, și nici nu o să strig…
Voi fi o poezie scăpată dintr-o carte,
Ținută prizonieră atâția ani, prin vreme,
Legată doar cu versuri de care nu se teme,
Cu promisiuni că timpul nu-i va aduce moarte…
Nu mi-e dușmană iarna, cu ifos de regină!
Eu am iubirea caldă… ce poate să topească,
Am inima nebună, ce știe să iubească,
Și am pasiunea oarbă, ce nu cunoaște vină!
*Mă Lasă Dragoste*
Mă lasă, dragoste, să te mai sorb!
Mă lasă, chiar de nu-ți mai sunt pe plac!
Eu sunt o Penelopă ce-și coase cu un ac
Destinul, ce-l deșiră, în somnul ei, un corb…
Oglinzi îmi fac în ciudă, hlizindu-se la mine,
Când eu încerc s-o văd pe cea de altădată…
În amintirea mea apare mereu aceeași fată,
Oglinda-mi scoate limba și într-un râs o ține.
Pe fiecare rid și-n fiecare cută de pe față,
Au curs odată lacrimi ce albii și-au făcut…
Mi-s tâmplele-argintate de nopți când a durut
Lumina rece-a Lunii, cu amăgiri de viață…
Prin mâinile întinse, în rugăciuni de seară,
Mărgăritare, îngeri îmi strecurau pe lacrimi,
Și-n perna mea de vise, neadormite patimi
Îmi refăceau iubiri ce nu vroiau să piară…
Mă lasă, dragoste, să sorb chiar de-o fi zaț,
Din ceașca ta, servită amanților ce vor
Să-ți fure înc-o noapte de pasional amor!
Primește-mă ca sclavă și leagă-mă c-un laț!
🐭Șoarecele Și Pisica🐈
Bună seara!
Am dorit să ne mai înveselim puțin, să vă las veseli până când voi reveni…!!! Gânduri bune!!! ☕🍀😉🤝
Într-o cârciumă, departe,
Undeva lângă Urlați,
S-adunară-n miezul zilei
O grămadă de bărbați.
La o masa jerpelită
Stau Mitică și Vasile
Și cinstesc în două țoiuri
Frumusețe-acestei zile.
Cam plăpânzi la-nfățișare
Și-obosiți de-atâta muncă,
Supărați pe a lor soartă
Le cam beau pe unde-apucă.
După câteva pahare
Năpărstocul de Mitică
Se trezi să dea din gură,
Lui Vasile-așa să-i zică:
-Bă, Vasile, bă! Degeaba
Ai trăit pe lumea asta,
De nu-i tragi cu beutura
Ca, apoi, sa-ți bați nevasta!😉
Nici nu-nchise bine gura
C-apăru de nicăieri
Tocmai soața lui Mitică:
Cea mai rea dintre muieri!🤣
-Fii al dracului, Mitică!
Stai la cârciumă în sat?
Te-am trimis după făină
Și-aci te-ai împiedicat?
Las’ că vedem noi acasă,
Ai să zaci o săptămână!
Mă lăsași cu toată treaba
Și tu stai cu țoiu-n mână?
Speriat, pipernicitul
Mai să-nghită și paharul…
Se grăbi să se ridice
Și să-nfrunte-n ochi amarul:😜
-Stai, Ancuțo, ca aicia
N-am venit dupe beut!
Mă chemară niște semeni!
Eu, ca omul, îi ajut.
-Îi ajuți să toarnă țuica,
Mai apoi ajuți s-o bea?
Când ți-oi bubui vasilca
Oare ei te-or ajuta?…
Ce mai fuse? Nu se știe!
Că…pe-aci ți-i potecuța!…
Da-ncepură toți să râdă🤣
De Mitică și Ancuța.
Șovăind, scânci Vasile
Bâlbâit, cu prune-n gură:
,,De-aș avea așa zdrahoană,
M-aș lăsa de beutură!”….
_Știi, în lipsa ei_Pisica_
Șoarecii joaca pe masă.
Însă ce le poate pielea
Când se-ntoarce ea acasă!!!…🤣😜😉🤝
*Spirală*
N-am fost nu sunt și n-o să fiu
Nimic ce alții-ar fi dorit
Nu sunt perfectă și o știu
Dar ce-i perfect în infinit
Căci ne-am născut aduși pe lume
Noi n-am cerut sau n-am fi vrut
Ni s-a ales o zi anume
Când din dureri am apărut
Ne-am tot zbătut apoi în viață
Plecând să ne-mplinim destinul
Tot răsucind mosor cu ață
Și bând din când în când pelinul
Am mai amestecat din toate
Când miere dulce când amar
Sperând că într-o zi chiar poate
Doar elixir va fi-n pahar
Eu nici n-am înțeles prea bine
De ce ne naștem să murim
Când rostul vieții-l știm în fine
O amintire devenim
Sunt doar o umbră trecătoare
Pe o spirală răsucită
O-ntârziată călătoare
La trenul vieții pe-o orbită
*Poveste…*
De n-aș fi fost, de n-ai fi fost,
La nimeni nu i-ar fi păsat…
Dar viața noastră n-avea rost.
N-am fi trăit cu-adevărat.
De nu ne-am fi-ntâlnit noi doi,
Doar dintr-o pură întâmplare,
Treceau degeaba ani șuvoi
Din timpul nostru-n calendare…
De nu mi-erai, de nu-ți eram,
Ne rătăceam pe drum de veri,
Și nu simțeai, și nu simțeam,
Că ne iubim la fel ca ieri…
De nu ne-am fi gustat sărutul,
Furat din mierea unui fagur,
Am fi trăit cu neștiutul
Pasiunii preschimbate-n abur…
Și-acum, că ierni de dor ne trec
Poteci pe drumuri cu zăpadă,
Doar amintiri ne mai petrec,
Când fulgii reci încep să cadă…
Dar încă suntem împreună…
Eu, trupul tău, tu, trupul meu,
Pe drumul vieții, mână-n mână,
Și-așa vom fi mereu…mereu…
*Caii Se Împușcă*
În ochii lui, duioși, se oglindește cerul
Ca-ntr-o oglindă clară, fermecată,
Și-ngroapă nedreptatea adânc, sub o lăcată,
Și-nfruntă, resemnat și soarele și gerul.
E sprinten ca săgeata și tare cum i-o stâncă
Iar pieptul lui puternic e din oțel armat
Chiar dacă-n el tresare un suflet zbuciumat
Și muge înlăuntru-i durerea lui adâncă.
A fost slugă o viață și rob fără simbrie
Că hrana ce o are abia îl amăgește
Și frunza de la zarzăr, nițel, îl adumbrește
Iar altceva…nimic, doar bici și birjărie.
Stăpânu-i cată pricini și îi iuțește pasul
Cu-njurătură cruntă și lovituri haine
Din aburi de alcol, iar el printre suspine
Își întărește trupul și-și tremură popasul.
Dar într-o zi-n umbrișul și-abruptul de pădure
Trăgea, în sarcini grele, mormanele de lemne,
Stăpânul îl lovea, lăsând pe spate semne
Și speriat de trudă și neputând să-ndure
Se-mpiedecă de cioturi, de frâie și de hamuri
Și se rostogoli în nechezat amarnic
Pe panta lunecoasă a muntelui, zadarnic
Cerca să se ridice, lovea în lemne, ramuri.
Și-nțepeni apoi. Picioarele i-s frânte
Și vlaga și puterea i se duceau spre cer
Dar cel ce-l avusese, mojic în caracter,
Lovea și-acum, să-l scoale ori doar să-l înspăimânte.
Dar ochii goi de-acuma, de neputința cruntă,
Privesc nu ca-n oglindă, ci trist și resemnat…
Și ce-au știut a face? Nimic, l-au împușcat,
Căci caii se-mpușcă iar moartea se înfruntă.
Risipind secunde
Am ramas fara cuvinte! Frumos draga mea! TARE FRUMOS!!!!
Ce bătrâni ne-am făcut
tot sperând că-ntr-o zi
vom fi tineri din nou,
vom mai fi iar copii.
Şi ce trişti am ajuns
căutând fericiri
printre umbre-n apus,
prin mirese şi miri
Ce departe ne-a dus
căutarea de noi,
risipind aşteptări
Vezi articolul original 51 de cuvinte mai mult
Tic-tac
Superb!**********
Nimic nu e etern, firește,
Doar timpul care nu se-oprește,
El ne adună laolaltă
Și tot el ne desparte-odată.
Nimic nu dăinuiește veșnic,
Oricât ar fi de mult sau trainic,
Iar tot ce are un început,
Se va termina, neabătut.
Să ne împăcăm cu acest gând,
Savurând momentele pe rând,
Cu ochii largi și strălucitori,
De parcă am fi nemuritori.
Trăiește fiecare clipă,
Făcând de zâmbete risipă,
Și de speranțe, totodată,
Împărtășite-n lumea toată.
Iar înainte de plecare,
Vom avea zilele ușoare
De vom păstra în amintire
Doar vremurile de iubire.
*Iubirea Mea Din Stele*
Pe-o frunză de omăt, mi s-a părut că zăresc umbra ta,
Era impunătoare dar gingașă, însă tremura ca o stea,
Am vrut să o îmbrățișez cu dor, dar era rece ca gheața,
Lacrimi fierbinți, de tristețe, mi-au brăzda, adânc, fața.
Credeam că iubirea mea din stele a revenit pe pământ,
De când s-a-nălțat, tainic, la cer sunt numai cu ea în gând,
Întrebam fiecare fulg de nea despre noi și iubirea noastră,
El mă mângâia în treacăt, apoi se oprea obosit la fereastră.
Pe-o frunză de zăpadă se aștern, încet, petale palide de vis,
Eu închid ochii să călătoresc, aievea, spre tine-n Paradis,
Pierdut la margine de timp, te caut, te strig, să vii la mine,
Tu zbori pe un fulg sclipitor, cu mine doar iarna grea rămâne.
Mi-ai lăsat în suflet iarna, ca pe-o tristă și nesfârșită poveste
A unei iubiri frumoase, care a fost, dar astăzi nu mai este,
Tu, Luceafăr între stele, îmi zâmbești o clipă cu înserarea,
Sufletul meu pustiit învață singur să soarbă, în taină, uitarea.
*E ușor…*
E ușor să judeci, când nici tu nu înțelegi
Și calci tot timpul în picioare ale vieții legi,
Ele nu sunt scrise în hrisoave sau tratate,
Caută-le-n suflet, le vei găsi acolo pe toate!
E simplu să îl judeci, pe cel care greșește,
Ajută-l, de poți, este mult mai omenește,
Nu sta mereu la pândă doar ca un vânător,
Aperi legile, îndrumându-l pe nelegiuitor.
E mai comod să judeci, e ușor și dă bine,
Crezi că poți să-l judeci pe cel de lângă tine,
Ești necruțător, e mult mai grea iertarea,
De sus privești disprețuitor, scrutezi zarea.
E bine să judeci și să dai verdictele tale,
Cel ce nu-ți dă dreptate, sigur a greșit calea,
Când nici tu nu știi care-i calea cea dreaptă,
Nu arunca primul piatra, fii bun prin faptă!
